Alencart: “El hombre resiste y se hace fuerte en el amor. No lo olvidéis jamás”

Aprovechando la semana que Alfredo Pérez Alencart pasó en Rumanía, primero en Bucarest y luego, con más calma, en Craiova, pude hacerle esta amplia entrevista. Debo agradecer al Dr. Ion Deaconescu la invitación que nos hizo a ambos para presentar en Craiova la antología "Una sola carne / O singură carne", dentro del V Festival Mundial de Poesía Mihai Eminescu, festival a cuyo término se nos concedió la Medalla de Oro que lleva el nombre del más notable poeta rumano de todos los tiempos. Para su mayor difusión en el ámbito de la legua castellana y en mi propio país, deseo publicarla en español y rumano.

***

En un mundo cada vez más pragmático, mercantil y globalizado, los poetas parecen unos seres venidos de otra galaxia. Dumitru Stăniloae, el más grande sacerdote ortodoxo rumano del siglo XX, escribió: "Los poetas son seres que tienen a Dios dentro de su alma y los místicos son santos en la Palabra fundadora porque por su creación (la poesía) responden a la llamada de Dios? Por la Palabra, ellos comparten sus alma con otros. Su Creación es Amor para los demás y para Dios".

¿Qué papel crees que tiene y tendrá el poeta en el mundo actual, en su ciudad y ante los ciudadanos? ¿Qué podemos esperar de su Poesía?

Desde el Principio el poeta supo que estaba llamado a ofrendar Palabra o Verbo que no mengüe ni en el presente ni en el futuro. Quiero decir que el poeta debe ser vigía y voz de los que no la tienen, tanto para expresar la marcha feliz u ofendida, como para dejar testimonio de floraciones sensuales o del desborde de calamidades que acompañan siempre el transito existencial del ser humano. Un magno poeta ?y pocos lo son- debe buscar que sus versos no encanezcan por el paso de los siglos, siguiendo la certeza de Horacio respecto de los suyos, que los percibía como más duraderos que el bronce y más elevados que las pirámides.

Por ello, su poesía, aunque trate de asuntos que atañan a todos, debe escapar al tiempo, desnuda pero con vocación de bumerang, para que regrese una y otra vez, así caduquen los calendarios. Su lectura debe conmover y bombear más sangre al corazón de aquellos que lo tengan aletargado.

En tu Salamanca se respira cultura, pues por algo fue designada Ciudad Europea de la Cultura en 2002. Eso lo sentí allí, cuando la visité en 2010. Eso lo aprecié cuando vi a gente haciendo cola para entrar a escuchar poesía en el Teatro Liceo; cuando escuché al alcalde recitando versos de Miguel de Unamuno; cuando comprobé que había tantos actos culturales cada día. Ahora la Diputación ha publicado tu libro "Una sola carne"? ¿Cuáles son los factores que favorecen tal decantación hacia la cultura?

Principalmente se debe a que la ciudad cuenta con una universidad considerada entre las más antiguas del mundo occidental, toda vez que en 2018 cumplirá ocho siglos de fundación. La Universidad de Salamanca también fue conocida como Universidad Literaria de Salamanca. Por ello hay tradición en cuanto a potenciar las expresiones artísticas en todas sus formas, además del pensamiento filosófico y jurídico. Ahora bien, cabe matizar y ser veraz diciendo que las décadas más recientes han traído un notable retraimiento de todo esto, a nivel institucional me refiero. El empeño de colectivos de pintores, músicos, poetas o narradores, con cierto apoyo de las instituciones, permite el 'milagro' y que el prestigio cultural de Salamanca se mantenga incólume. En poesía, por ejemplo, este mes de octubre se celebrará el XX Encuentro de Poetas Iberoamericanos, que coordino. No fue fácil, pero ahora es un encuentro consolidado y puente con la cultura iberoamericana. Tiene el apoyo de la Fundación Salamanca Ciudad de Cultura y Saberes.

Al estar traducida a más de 50 idiomas, tu obra ha atravesado continentes. ¿Qué sentimientos tienes ante estos viajes de tu palabra?

Bueno, hay que aclarar que sólo a algunos idiomas tengo antologías o muestras amplias de mi poesía. Las otras traducciones son de algunos poemas a lenguas tan diversas. El primer sentimiento es de gratitud hacia quienes han trasvasado mis versos a sus idiomas, seguido del sentimiento de ir superando los problemas de Babel. Así la travesía de la Palabra no resulta vana, pues hay otras personas que entienden ?y sienten- lo que he querido comunicar.

Tu poesía transmite muchos valores y virtudes humanas: El Amor, la Fe, la Esperanza, la Libertad, la Fidelidad. Por eso, el lenguaje de tu poesía es universal. ¿Qué otros valores trasmites en tu poesía?

Quisiera creer que también contiene dosis de sencillez y generosidad, de sacrificio y gratitud, de tolerancia y perdón? Ahora bien, todo ello debe estar en su justa proporción, porque, al margen de la temperatura del lenguaje, un poema no es debe ser un panfleto ni un memorial de normas morales. Lo difícil es encontrar el término justo entre emoción y pensamiento, tal como estimaba Unamuno en su Credo poético.

Por lo que sé, tus libros han tenido mucho éxito. En esta promoción resulta evidente el aporte de los medios de comunicación, que te dedican espacios generosos en una y otra orilla de la lengua castellana. Pero en concreto, la antología "Una sola carne" es una de tus obras sobre la que más han escrito. ¿Cómo lo explicas?

Así está resultando. 'Una sola carne' va teniendo una amplia repercusión crítica. Hasta ahora hay más de 20 ensayos y artículos sobre la antología, además de las entrevistas que se han venido publicando en medios digitales e impresos. La única explicación que encuentro es que influye reflexión amable de ensayistas, poetas, periodistas y críticos de España, América Latina y Portugal, especialmente. Pero también comentarios de Italia o Bulgaria. Lo de Rumanía, gracias a tu traducción y a la editorial Magic Print, rebasa mis expectativas. Y lo agradezco, en grado superlativo.

A modo de aclaración, debo decir que mi poemario "Los éxodos, los exilios" , publicado en Lima por la Universidad de San Martín de Porres el año 2015, tuvo una notable aceptación, posiblemente derivada por la temática de la inmigración. Hacia finales de ese mismo año, las editoriales Betania y Hebel, de España y chile, publicaron un libro que recogió en 428 páginas, los ensayos y artículos sobre el mismo, escritos por sesenta profesores, críticos y poetas de América y Europa. La compilación estuvo a cargo del escritor venezolano Enrique Viloria.

Entiendo que con esta antología sucederá algo similar, pues sé que hay varios ensayistas y críticos que están escribiendo sobre la obra. El amor es un sentimiento que no pasa de moda y ello, cuando se presenta engarzado a un lenguaje que lleva su música interior y unas imágenes entendibles por todos, podría explicar la aceptación que está teniendo.

Se considera que para el escritor los libros son como sus hijos y que a todos los aman por igual. No obstante, ¿qué lugar ocupa esta antología entre el afecto a tus otros libros? También se dice que el último hijo es el más querido. ¿Es verdad en tu caso?

Cada uno de mis poemarios, al haber sido escritos por necesidad y no por un afán publicista, están en lo más alto de mis afectos. Mi selva primera, donde di los pasos iniciales y supe del asombro hacia la naturaleza, está en 'Madre Selva'; Luego, mi lectura de la Biblia y el testimonio de mi fe en el Amado galileo, está en 'Cristo del Alma'; mi comprensión de la justicia social está en 'Hombres trabajando'. Y así seguiría?

Pero 'Una sola carne', al ser una antología de mi poesía amorosa seleccionada de casi todos mis poemarios publicados e inéditos, de cierto que resulta ser un libro de libros y ocupa un lugar preferente en mis afectos.

Una obra bien hecha puede que necesite un uno por ciento de inspiración y otros noventa y nueve de transpiración. No sé si tu labor como poeta podría ser cuantificada en cuanto a realidad e imaginación. ¿Cuál es la contribución de tu musa inspiradora?

En este caso, en 'Una sola carne' impera la realidad de lo vivido y percibido. Son textos escritos a lo largo de veinte años y se esposan a una mujer amada, Jacqueline, quien no solo es mi inspiradora, como destacas, sino también, la 'coautora' del conjunto de poemas. Así prefiero nombrarle, para resaltar su papel en la obra. 'Una sola carne' puede ser considerada como un diario de vida o como un memorial del amor que se gestó hace más de tres décadas y que el pasado año cumplió 25 de connubio bajo la ley terrena y divina.

La antología solo tiene un poema que se ancla abiertamente en la ficción. Se titula 'José de Alencar besa a Iracena entre los árboles de Olinda', pero parte de una historia familiar de Jacqueline, contada por su bisabuela brasileña y ambientada por mí en las colinas de la ciudad de Olinda, en el nordeste brasileño.

Como traductora, entrando en la intimidad de tu lírica y en vuestra intimidad como fuente de inspiración, me atrevo a estimar que 'Una sola carne' es solo un magnífico pretexto para un más allá, para calmar tu oceánica de amor, junto a vuestra hambre de cielo. ¿Es verdad?

Así es. No concibo la vida solo desde la carnalidad y de lo material. También lo metafísico ocupa un lugar privilegiado y Dios es presencia constante en mi día a día, máxime cuando se trata del amor conyugal, de la sexualidad. Ya en el primer poema de la antología, con marcado erotismo, reconozco este nexo: "?Oh Dios, qué de gustarme / esta carne salaz que no deserta/ de mi voracidad entera,// salvada ya de toda confesión/ y pródiga en juramentos/ que atropellan el vientre de fuego/ más cerca del fondo?// Siglos que amontonaron su resaca/ para adormecer al mundo/ mientras la Enviada / esté aquí, virgen/ a la cascada de mi manantial?".

Sana envidia genera comprobar vuestras vivencias de amor. Por ello, aquel que sea sincero, no podrá dejar de reconocer esta hermosa unión que mantienes con tu amada. Tus versos lograr estremecer hasta la carne del alma ¿Cada persona puede tratar de acceder a este estado? ¿Necesita del preciado regalado del Amor que Dios concede?

Partamos reconociendo que la inmensa mayoría de parejas no viven en el Paraíso de antes de la caída. Todos tenemos problemas pero lo importante es resolverlos a besos y no a estocadas, aunque sean verbales. Quienes somos creyentes partimos con cierta ventaja, pero sin inmunidad. La base de una relación duradera, colmada de amor, es el respeto al otro y el ceder por ambas partes. En el poema titulado 'A diario en amor', digo: "?Yo me ofrezco,/ tú me acoges anudándote,/ cayendo al tálamo,// conociéndonos/ hasta el espíritu/ que nos electriza.// Tú y yo/ subiendo ante Dios,/ mistérico anclaje.// Mientras, a diario / el amor que es entusiasmo/ y ofrenda,// respeto en el respeto".

En estos versos podría estar la respuesta a un vínculo que venza toda adversidad. Y es que el hombre resiste y se hace fuerte en el Amor. No lo olvidéis jamás.

Es tan provocadora la cita del Cantar de los Cantares: "No despierta el amor hasta no viene solo." Dime, ¿dónde, cuándo y cómo te golpeó el Amor en la puerta del corazón?

Aunque fue hacia los dieciséis años cuando conocí a quien sería mi Amada, como describo en el poema "Ya no amanezco solo', la argamasa del Amor quedó fraguada cerca de cumplir los treinta años de vida. Luego vendría el matrimonio, el hijo? Esta antología es una mínima ofrenda para celebrar los primeros cinco lustros de connubio con Jacqueline.

Alfredo, nos demuestras que el amor en pareja puede curar mucho del marasmo cotidiano. ¿Podría ser la lectura de poemas amorosos una forma de terapia para aquel que no ha vivido el verdadero amor?

La Palabra es sanadora y salvadora, y así como existe la musicoterapia o el arteterapia, entiendo posible incentivar los sentimientos amorosos. Mi esposa habla de Versoterapia, y creo que se ajusta al sentido de tu pregunta. Ahora bien, todo esto teniendo muy claro que el Amor es cosa de dos.

En tu libro, cada una de las cuatro partes tiene citas de Proverbios, del Cantar de los Cantares, de Génesis... Por tus versos celebras el Amor encarnado donde existe separación entre cuerpo-espíritu, un amor en barro recreado y animado en Dios para lo cotidiano.

Estás en lo cierto. Me parece poco acertado el pudor cristiano cuando se habla del erotismo, máxime teniendo en la Biblia el poema amoroso más trascendental de todos los tiempos. Dios no nos arrancó el Eros y eso conviene ponerlo en lugar visible pero sin grandilocuencias. El Eros completa al ser humano, pero sin empalagos, pues basta el entremés de la sugerencia. Por otro lado, el falso puritanismo ha generado hipocresías y perversiones tanto el mundo cristiano, como en ámbitos islámicos. Lo ideal sería que todas las religiones y credos enseñaran y practicaran la perfecta igualdad entre hombre y mujer, además de enseñar a que el uno se imante amorosamente a su pareja.

Miguel de Unamuno escribió la siguiente nota al margen del poema "En estas tardas pardas". Decía: "Es que además del nido que tenemos en tierra, el nido real, el que guarda las realidades, conviene tener otro nido aéreo, de ensueño, prendido en las nubes, un nido de ilusiones. Y este nido protege a aquel. El que no tiene este nido en las nubes, tampoco tiene nido proprio en la tierra, sino que es como el cuco que pone sus huevos en los nidos ajenos." La sostenibilidad de vuestro hogar ?25 años de matrimonio? ¿ha estado apoyado por tal nido de ilusiones? ¿Cuáles son las ilusiones de Alfredo? ¿Qué de lo escrito no tiene asidero en lo real?

Podría matizar al propio Unamuno con un hermoso comentario que a él le hiciera, en carta, el poeta portugués Guerra Junqueiro, cuando, al recordar una reciente visita suya a Salamanca, le decía que debería sentirse dichoso de vivir en Salamanca porque por sus calles se puede ir soñando sin temor de que a uno le rompan el sueño. Mis principales ilusiones en la vida se han cumplido porque en Salamanca, mi "luciérnaga de piedra", he desposado a Jacqueline, con ella he tenido a mi unigénito José Alfredo, y en la Capital del Tormes he escrito varios libros con algunos versos que pueden pretender cierta permanencia. También en Salamanca he aceptado a Cristo, que más que nido es una Cruz que camina a mi lado y asienta su benevolencia en mi espíritu, además de ser la más perfecta amalgama para que nuestro matrimonio perdure hasta ahora. Lo demás es lo de menos. Todo lo escrito en Una sola carne tiene asidero en lo real, salvo, como te comenté antes, un poema ambientado en Brasil, donde mezclo leyendas, personajes de la ficción literaria de José de Alencar y anécdotas familiares.

El poeta rumano Alexandrul Macedonski, en su texto "Poetas" les llama "ángeles". Así lo escribe en verso: "Con el cielo que les sonríe/ Son arco iris que unen/ El pobre nuestro mundo!/ 'Poetas' en el valle de quejas/ A ellos les dice 'ángeles'/ ¡En el cielo está escrito sus nombres!". Como los ángeles nos protegen, también ellos necesitan protección. ¿Cuáles son los ángeles de los ángeles-poetas?

No sé si somos ángeles. En todo caso los poetas podrían ser ángeles caídos o imperfectos. Pero entiendo el sentir de Macedonski, toda vez que se entronca con lo sagrado, con el 'sacerdocio' laico que debe ?o debería- practicar el poeta genuino. En todo caso, me decanto por la interpretación de Rubén Darío, el genial poeta nicaragüense, cuando dice: "¡Torres de Dios! ¡Poetas! / ¡Pararrayos celestes, / que resistís las duras tempestades, / como crestas escuetas, / como picos agrestes, / rompeolas de las eternidades!...". Los poetas, aunque tengamos las manos llenas de escarcha, nos erguimos alrededor de la Palabra y de las palabras que conquistan el corazón de todos.

Interviul lui Carmen Bulzan / Carmen Peregrina (România)

• P. ALENCART: "OMUL REZISTĂ ŞI SE ÎNTĂREŞTE ÎN IUBIRE. SĂ NU UITAŢI ASTA NICIODATĂ!"

(C.P.) Într-o lume tot mai pragmatică, mercantilă, globalizantă, poeții par niște ființe venite din altă lume. Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox român al secolului al XX-lea, scria: "Poeții sunt oameni îndumnezeiți iar cei mistici, sfinți întru Cuvântul ziditor căci prin creația lor (poezia) dau răspuns la chemarea lui Dumnezeu? Prin cuvânt ei își împart sufletul cu ceilalți. Creația lor e Iubire pentru semeni și pentru Dumnezeu".

Ce rol crezi că are și va avea Poetul în lumea actuală, în cetate și în fața oamenilor? Ce putem spera de la poezia sa?

(A.P.A.) De la început, poetul trebuie să ştie că a fost chemat să dăruiască Cuvântul sau Verbul care nu scade nici în prezent, nici în viitor. Vreau să spun că poetul trebuie să fie far şi vocea acelora care nu o au, atât pentru a exprima mersul fericit și ofensa, cât şi pentru a lăsă marturie înflorescenţele senzuale sau revărsărilor de calamităţi care însoţesc mereu trecerea existenţială a fiinţei umane. Un mare poet ? şi puţini sunt - trebuie să caute ca versurile sale să nu îmbătrânească odată cu trecerea secolelor, urmând certitudinea lui Horatiu cu privire la ale sale, pe care le percepem mai dure decât bronzul şi mai mari decât piramidele. Prin ea, poezia sa, deşi tratează despre problemele tuturor, trebuie să evadeze din timp, dezvelite, dar cu vocaţie de bumerang, pentru ca să revină o dată şi altă dată, în trecerea timpului. Lectura sa trebuie să mişte şi să pompeze mai mult sânge în inima celor care o au letargică.

(C.P.) În Salamanca ta se respiră cultură, căci așa a fost numit Oraș European al Culturii în 2002. Asta am simțit când am vizitat-o în 2010. Asta am apreciat când am văzut lumea stând la coadă pentru a intra în Teatro Liceo ca să asculte poezie; când l-am ascultat pe primar recitând versuri din Miguel de Unamuno; când am văzut atâtea acte de cultură în fiecare zi. Acum la Diputación a publicat "Una sola carne"? Care sunt factorii care favorizează orientarea spre cultură?

(A.P.A.) În primul rând trebuie spus că Salamanca are o universitate dintre cele mai vechi din lumea occidentală care la anul, în 2018, va împlini opt secole de existenţă. Universitatea din Salamanca este recunoscută ca Universitatea Literară din Salamanca. Prin ea există tradiţia de a forma şi difuza expresiile artistice în toate formele, în plus, gândirea filosofică şi juridică. Colectivele de pictori, muzicieni, poeţi şi naratori, cu sprijin cert din partea instituţiilor, fac «minunea» ca prestigiul cultural al oraşului Salamanca să se păstreze şi să se dezvolte. În poezie, de exemplu, în luna octombrie se va aniversa a XX Encuentro de Poetas Iberoamericanos (Întâlnire a Poeţilor Iberoamericani) pe care o coordonez. Nu a fost uşor, dar acum este o întâlnire consolidată şi reprezintă o punte cu valorile culturale iberoamericane. Are susţinerea Fundación Salamanca Ciudad de Cultura y Saberes (Fundaţiei Salamanca Oraş al Culturii şi Cunoştinţelor).

(C.P.) Ai fost tradus în peste 50 de limbi, opera ta a traversat continentele. Ce sentiment își trezesc aceste călătorii ale cuvântului tău?

(A.P.A.) Bine, trebuie să clarific că doar în câteva limbi am antologii sau mostre ample ale poeziei mele. Celelalte traduceri sunt ale câtorva poeme în limbi foarte diverse. Primul sentiment este de mulţumire faţă de cei care au decantat versurile mele în limbile lor, purtaţi de sentimentul de a depăşi problemele Turnului Babel. Numai aşa trecerea Cuvântului nu este în van, fiind și alte persoane care înţeleg ? şi simt ? ceea ce este de dorit să se comunice.

(C.P.) Poezia ta transmite multe valori și virtuți umane: Iubirea, Credința, Speranța, Libertatea, Fidelitatea. De aceea limbajul poeziei tale este universal. Ce alte valori transmiți în poezia ta?

(A.P.A.) Aş vrea să cred că de asemenea versurile mele cuprind doze de simplitate şi generozitate, de sacrificiu şi recunoştinţă, de toleranţă şi iertare... Acum bine, toate acestea trebuie să fie într-o proporţie corectă, pentru că la marginea temperaturii limbajului, un poem nu trebuie să fie un pamflet, nici un memorial de norme morale. Dificil este să găseşti măsura justă între emoţie şi gând, cum aprecia Unamuno în Crez poetic.

(C.P.) Din câte știu, toate cărțile tale au avut un succes deosebit. În această promovare este evident aportul mijloacelor de comunicare care îți acordă spații generoase de o parte și de alta a malurilor limbii castiliene. Dar, concret, Antologia "Una sola carne" este una din operele despre care s-a scris cel mai mult. Cum îți explici?

(A.P.A.) Aşa a ieşit. "Una sola carne" are o amplă critică. Până acum, mai mult de 20 de eseuri şi articole despre antologie, în plus, interviurile care au fost publicate în mediile digitale şi imprimate pe hârtie. Unica explicaţie pe care o am este că determină reflecţia amabilă a eseiştilor, poeţilor, jurnaliştilor şi criticilor din Spania, America Latină şi Portugalia, în special. Dar de asemenea comentarii din Italia sau Bulgaria. Din România, datorită traducerii tale şi a editurii Magic Print, sunt peste aşteptările mele. Şi îţi mulţumesc, la gradul superlativ.

Ca să clarific, trebuie să spun că poemarul meu "Los éxodos, los exilios" (Exodurile, exiliile), publicat în Lima de Universitatea San Martín de Porres în anul 2015, a avut o remarcabilă primire, probabil datorită tematicii imigrării. Spre finalul acelui an, editurile Betania y Hebel, din Spania şi Chile, au publicat o carte care în 428 de pagini a cuprins eseurile şi articolele despre această carte, scrise de şaizeci de profesori, critici şi poeţi din America şi Europa. Compilarea a fost în sarcina scriitorului venezuelean Enrique Viloria.

Înţeleg că și cu această antologie se va întâmpla ceva similar, căci ştiu că sunt diferite eseuri şi critici care au fost scrise despre operă. Iubirea este un sentiment care nu trece ca moda; când se prezintă într-un limbaj care aduce muzica sa interioară şi unele imagini înţelese de toţi, ai putea să-ți explici primirea pe care o are.

(C.P.) Se consideră că pentru scriitor cărțile sunt ca și copiii săi și că pe toate le iubește la fel. Și totuși, ce loc ocupă această Antologie în iubirea ta față de celelalte cărți ale tale? De asemenea, se zice că ultimul copil e cel mai drag. Este adevărat în cazul tău?

(A.P.A.) Fiecare din poemariile mele, fiind scrise din nevoie şi nu dintr-o dorinţă publicistică, se află la cea mai înaltă culme a afectelor mele. Prima mea junglă în care am făcut primii mei paşi şi uimirea în faţa naturii, asta în "Madre Selva" ("Mama junglă"); apoi, lectura Bilbiei şi mărturia credinţei mele faţă de Amado Galileo (Iubitul Galileean) se află în "Cristo del Alma" ("Hristul Sufletului"); înţelegerea mea pentru justiţia socială se află în "Hombres trabajando" ("Oameni lucrând"). Şi aşa aş putea continua?

Dar "Una sola carne" (O singură carne"), fiind o antologie a poeziilor mele de iubire, selecţionate din aproape toate poemariile mele publicate şi inedite, sigur că este o carte a cărţilor şi ocupă un loc preferat în afecţiunea mea.

(C.P.) Orice lucru bine făcut are nevoie de unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație. Nu știu dacă munca ta ca poet poate fi cuantificată, cât e realitate și câtă imaginație. Care este contribuția muzei tale inspiratoare?

(A.P.A.) În acest caz, în "Una sola carne" ("O singură carne") domneşte realitatea trăită şi percepută. Sunt texte scrise de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani şi se adresează unei femei iubite, Jacqueline, care nu e doar muza mea inspiratoare, cum e evident, ci totodată "coautoarea" întregului volum. Aşa doresc să o numesc, pentru a ieşi în evidenţă rolul său în operă. Cartea "Una sola carne"("O singură carne") poate fi considerată un jurnal sau un memorial al iubirii care a gestat mai mult de trei decade şi care anul trecut a împlinit 25 de ani de căsătorie sub legea terestră şi divină.

Antologia are doar un poem care se ancorează deschis ficţiunii. Se cheamă "José de Alencar besa a Iracena entre los árboles de Olinda" ("José Alencar sărută pe Iracena printre copacii din Olinda"), dar face parte din istoria familiei lui Jacqueline, povestită de străbunica braziliană şi pusă de mine printre colinele oraşului Olinda, în nord-estul brazilian.

(C.P.) Ca traducătoare, intrând în intimitatea ta lirică, a voastră ca sursă de inspirație, îndrăznesc să spun că "O singură carne" este doar un măreț pretext pentru un Dincolo, pentru a vă potoli setea de oceane și foamea voastră de ceruri. E adevărat?

(A.P.A. Aşa e. Nu concep viaţa doar carnalitate şi material. De asemenea metafizicul ocupă un loc privilegiat şi Dumnezeu este prezenţă constantă în viaţa mea de zi cu zi, mai ales atunci când este vorba despre iubirea conjugală şi despre sexualitate. Deja în primul poem al Antologiei, cu marcat erotism, recunosc această legătură. "?Oh Dios, qué de gustarme / esta carne salaz que no deserta / de mi voracidad entera, // salvada ya de toda confesión / y pródiga en juramentos / que atropellan el vientre de fuego / más cerca del fondo?// Siglos que amontonaron su resaca / para adormecer al mundo / mientras la Enviada / esté aquí, virgen/ a la cascada de mi manantial?"."Ah, Doamne, ce-mi place / această carne senzuală care dezertează / din voracitatea mea întreagă, // salvată deja de toată confesiunea / și care se risipește în jurăminte / care lovesc pântecele de foc, / mai aproape de fond?// Secole care au îngrămădit mahmureala sa / pentru a adormi lumea, / în timp ce Trimisa / era aici, virgină, / în cascada izvorului meu?"

(C.P.) O invidie sănătoasă generează trăirile voastre de amor. Cine e sincer cu sine însuși nu poate să nu recunoască această frumoasă unire pe care o păstrezi cu iubita ta. Versurile tale ne înfioară până și carnea sufletului. Orice persoană poate să acceadă la această stare? Are nevoie de apreciatul dar al iubirii pe care Dumnezeu îl oferă?

(A.P.A.) Să plecăm de la recunoașterea că marea majoritate a perechilor nu trăiesc în Paradisul dinaintea căderii. Toţi avem probleme, dar important este să le rezolvăm cu săruturi şi nu cu tiruri, chiar şi verbale. Cei care suntem credincioşi plecăm cu cert avantaj, dar fără imunitate. Baza unei relaţii de durată, încărcată de iubire, este respectul pentru celălalt şi cedările de ambele părţi. În poemul intitulat "A diario el amor" ("Zilnica iubire") spun: "?Yo me ofrezco, / tú me acoges anudándote, / cayendo al tálamo, // conociéndonos / hasta el espíritu / que nos electriza.// Tú y yo / subiendo ante Dios, / mistérico anclaje. // Mientras, a diario / el amor que es entusiasmo / y ofrenda, // respeto en el respeto". "Eu mă ofer, / tu mă întâmpini înnodându-te, / căzând în pat, // cunoscându-ne / până și spiritul / care ne electrizează. // Tu și eu / urcând în fața lui Dumnezeu, / patrie de încredere. // În timp ce zilnica / iubire este entuziasm / și ofrandă, // respect în respect."

În aceste versuri ar putea fi răspunsul la o legătură care învinge orice adversitate. Și omul rezistă și se întărește în Iubire. Să nu uitați asta niciodată!

(C.P.) Este atât de provocatoare citarea din "Cântarea cântărilor": "nu stârniți dragostea până nu vine ea". Spune-mi unde când și cum ți-a bătut în poarta inimii Iubirea?

(A.P.A.) Deşi aveam douăzeci şi şase de ani când am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie Iubită, cum scriu în poemul "Ya no amanezco solo" ("Deja nu mă trezesc singur"), liantul Iubirii a rămas întărit aproape de împlinirea a treizeci de ani de viaţă. Apoi a venit căsătoria, copilul... Această antologie este o minimă ofrandă pentru sărbătorirea primelor cinci cincinale de convieţuire cu Jacqueline.

(C.P.) Alfredo, ne-ai arătat că dragostea în cuplu poate vindeca mult din marasmul cotidian. Poate fi lectura poemelor amoroase o formă de terapie pentru cel care nu a cunoscut adevărata dragoste?

(A.P.A.) Cuvântul este salvator şi aduce sănătate şi aşa precum este muzicoterapia sau artoterapia, văd posibilă încurajarea sentimentelor amoroase. Dar să fie limpede, Amorul este un lucru pentru doi.

(C.P.) În cartea ta, fiecare din cele patru părți se deschide cu citate din Proverbele sau Pildele lui Solomon, din Cântarea cântărilor, din Geneza? Prin versurile tale sărbătorești Iubirea întrupată unde nu există separație între corp-spirit, o Iubire în lut recreat și animat de Dumnezeu pentru fiecare zi.

(A.P.A.) Asta e sigur. Mi se pare puţin adecvată pudoarea creştină atunci când se vorbeşte despre erotism, mai ales având în Biblie poemul amoros cel mai transcendental din toate timpurile. Dumnezeu nu ne-a smuls Erosul şi e bine să-l punem într-un loc vizibil, dar fără grandilocvenţă. Erosul completează fiinţa umană, dar fără sațietăți, căci sunt suficiente aperitivele sugestiei. Pe de altă parte, falsul puritanism a generat ipocrizii şi perversiuni atât în lumea creştină, cât şi în mediile islamice. Ideal ar fi ca toate religiile şi crezurile să înveţe şi să practice perfecta egalitate între bărbat şi femeie, în afară de a învăţa că unul este magnet pentru celălalt în pereche.

(C.P.) Miguel de Unamuno face o consemnare la poemul: "În aceste seri întunecoase" și anume că: "Înafara cuibului pe care-l avem pe pământ, cuibul real, cel ce păstrează realitățile, se cuvine să avem alt cuib, aerian, de visare, prins în nori, un cuib de iluzii. Și acest cuib îl protejează pe acela. Cel ce nu are acest cuib în nori, nici nu va avea propriul cuib pe pământ, căci este ca și cucul ce își pune ouăle în cuiburi străine." Trăinicia căminului vostru ? 25 de ani de căsătorie ? a fost susținută de un astfel de cuib de iluzii? Care au fost iluziile lui Alfredo? Ce a fost scris să nu fie?

(A.P.A.) Aș putea răspunde la ceea ce spunea Unamuno cu un frumos comentariu pe care i l-a

făcut, într-o scrisoare, poetul portughez Guerra Junqueiro, după o vizită recentă; îi spunea că ar trebui să se simtă fericit că trăiește în Salamanca pentru că pe strazile ei se poate merge visând fără teama că i se pot spulbera visele. Principalele mele iluzii în viață mi s-au împlinit pentru că în Salamanca m-am căsătorit cu "licuriciul meu de piatră", cu Jacqueline, cu ea am unicul copil, pe José Alfredo, și în Capitala Tormes-ului am scris diverse cărți de versuri care îmi doresc să dureze. De asemenea, în Salamanca l-am urmat pe Hristos care, mai mult decat un cuib, este o Cruce care merge alături de mine și care așează bunăvoința Sa în spiritul meu, peste perfectul amalgam, pentru ca să dureze căsătoria noastră. Restul nu contează. Tot ce e scris în "Una sola carne" ("O singură carne") are ancora în real, cu exceptia, cum ți-am spus înainte, unui poem ambiental în Brazilia unde am amestecat legende, personaje ale ficțiunii literare ale lui José de Alencar și anecdote familiale.

(C.P.) Alexandrul Macedonski, în poezia "Poeții" îi numește pe poeți "îngeri": Cu cerul care le zâmbește/ Sunt curcubeul ce unește/ Sărmana noastră lume!/ "Poeți" în valea cea de plângeri/ Los li se zice, însă, "îngeri"/ E-n ceruri a lor nume! Cum îngerii ne ocrotesc, au și ei nevoie de ocrotire. Care sunt îngerii poeților-îngeri?

(A.P.A.) Nu știu dacă suntem îngeri. În orice caz poetii pot fi îngeri căzuți sau imperfecți. Dar înțeleg simțirea lui Macedonski, ca timpul care se amesteca cu sacrul, ca pe "sacerdoțiul" laic pe care trebuie, sau ar trebui, să îl practice poetul genuin. În orice caz, prefer interpretarea lui Rubén Darío, genialul poet nicaraguan, când spune: "¡Torres de Dios! ¡Poetas! / ¡Pararrayos celestes, / que resistís las duras tempestades, / como crestas escuetas, / como picos agrestes, / rompeolas de las eternidades!..." "Turnuri de dumnezeire! Poetii! / Fulgere celeste / care rezistă prin durele intemperii, / precum crestele ascuțite, / ca vârfurile sălbatice, / diguri de care se sparg eternitățile!..." Noi, Poeții, deși avem mâinile înghețate, ne înălțăm în jurul Cuvântului și al cuvintelor care cuceresc inima tuturor.

Reportaje fotográfico: Jacqueline Alencar