Viernes, 22 de noviembre de 2019

Pórtico para una obra esencial de la rumana Elena Liliana Popescu

 

Elena Liliana Popescu y Alfredo Pérez Alencart en el Teatro Liceo, durante el XXII Encuentro de Poetas Iberoamericanos (foto de José Amador Martín)

 

He aquí el pórtico que escribí para la nueva antología de la destacada poeta rumana Elena Liliana Popescu, publicada en salamanca bajo el sello de Trilce Ediciones. la misma se presentó el pasado 15 de octubre en el Centro de estudios Brasileños de la Universidad de Salamanca. Cuenta con ilustraciones de portada e interior realziadas por Miguel Elías, el pintor de los Poetas.

 

Una obra esencial de Elena Liliana Popescu

 

La Poesía existirá mientras exista el ser humano: es inherente a su composición espiritual porque también le sirve, aunque no lo sepa o quiera admitir, como antídoto para su animalidad más fiera. Necesitamos de Palabras que profundicen, que vayan más allá de la piel del antifaz que solemos utilizar a diario: la Poesía no sólo es una damisela endomingada a la que piropean por su hermosura; también es esa Voz que remece consciencias, que alerta de injusticias, que injerta compasión para que se pueda sufrir por lo que le pasa al otro… Y claro, también tiene una importante parte salvífica, aquellas Palabras que sanan y alientan el alma y el corazón de los afligidos. Aquella que alimenta de Amor a quienes tienen necesidad de afectos y querencias...

 

Podría seguir con estas reflexiones generales en torno al inabarcable horizonte de la Poesía que es tabla de salvación o parapeto ante tantas devastaciones físicas y psíquicas que se ciernen sobre el hombre, pero ahora prefiero ir hacia lo específico, hablar sobre la poesía que viene escribiendo Elena Liliana Popescu (Turnu Magurele, Rumanía, 1948), doctora en Matemáticas y profesora de  la Universidad de Bucarest. Pero no de toda su vasta y excelente obra publicada y traducida a muchos idiomas: sólo me centraré en Pentru a te găsi / para encontrarte’, una selecta antología de sus versos más esenciales y en edición bilingüe rumano-español. Se trata de sesenta poemas que son como brújulas para llegar a la plenitud espiritual, para alcanzar el punto cardinal donde seguro está el Amado. Son sesenta porciones o especificaciones que inspiran a la vida y a la Esperanza, las mismas que tienen un inicio rotundo: sólo dos versos que sintetizan la médula del Misterio y de su poesía encaminada hacia lo trascendente: “La Palabra engendra al mundo/ El Silencio lo mantiene”.

 

Y es que Elena Liliana Popescu ha ido decantando lo publicado en seis de sus libros y ahora los ofrece como una dádiva u ofrenda que nos permite huir del bullicio cotidiano

de todo aquello endeble y efímero que rodea la puesta en escena del ser humano en sociedad. Sabe que todo lo material es persistencia de banalidades, de vanos esfuerzos ante la fragilidad de la carne. Y se centra en cortar la parte podrida de la manzana y alimentar el espíritu con Palabras que fortifican, como cuando dice: “…El que ofrenda todo cuanto tiene/ al que significa la Vida misma,/ el que eternamente vuelve a las fuentes/ y siempre está propicio a admitir el consejo// De quien está dispuesto a enseñarle,/ el que se atreve a mirar en silencio/ y ver en actos que parecen aislados/ al que, Él solo, sabe de su dolor…”.

 

La suya es una poesía que tiene anclaje en lo metafísico y que va besando los astros con un salterio que va cremando las palabras sobrantes hasta lograr un silencio que Dice: “…No sé/ de nada mejor/ que el Silencio,/ para llenar/el instante,/el dolor,/ la palabra…”.

Celebro esta antología.

Alfredo Pérez Alencart

 

O LUCRARE ESENȚIALĂ A ELENEI LILIANA POPESCU

 

Poezia va exista atâta timp cât va exista ființa umană: este inerentă în compoziția sa spirituală, deoarece, de asemenea, o ajută, chiar dacă nu știe sau nu vrea să admită, ca antidot pentru animalitatea sa înverșunată. Avem nevoie de cuvinte care să aprofundeze, care merg dincolo de pielea măștii pe care o folosim de obicei zilnic: poezia nu este doar o duduiță împodobită pe care o măgulim pentru frumusețea ei; este, de asemenea, acea Voce care zguduie conștiințe, care anunță nedreptăți, care aduce compasiune, astfel încât să poți suferi pentru ceea ce se întâmplă altuia... Și, desigur, are, de asemenea, o importantă parte mântuitoare, acele Cuvinte care vindecă și mângâie sufletul și inima celor care suferă. Cea care hrănește cu dragoste pe cei care au nevoie de afecțiune și de iubire…

 

Aș putea continua cu aceste reflecții generale asupra orizontului inaccesibil al Poeziei, care este un colac de salvare sau parapet, în fața atâtor devastări fizice și psihice care se abat peste om, dar acum prefer să merg la ceea ce este specific, să vorbesc despre poezia pe care o scrie Elena Liliana Popescu (Turnu Măgurele, România, 1948), doctor în matematică și profesor la Universitatea din București. Dar nu la întreaga, vasta și excelenta sa operă publicată și tradusă în multe limbi: mă voi referi doar la ‘Pentru a te găsi/ para encontrarte’, o antologie selectă din versurile sale esențiale și în ediție bilingvă româno-spaniolă. Este vorba despre șaizeci și trei de poezii, care sunt asemenea unor busole pentru a ajunge la deplinătatea spirituală, pentru a ajunge la punctul cardinal în care Cel Iubit este cu siguranță. Sunt șaizeci și trei părți sau specificații care inspiră viață și Speranță, aceleași care au un început răsunător: doar două versuri care sintetizează miezul Misterului și din poezia sa îndreptată spre transcendent: „Cuvântul naște lumea/ Tăcerea o menține.”

 

Și este ceea ce Elena Liliana Popescu a decantat din ce a publicat în șase din cărțile sale și acum le oferă ca pe un dar sau ofrandă care ne permite să fugim de agitația de zi cu zi, de tot ceea ce este fragil și efemer care ne împresoară în rolul pe care îl jucăm, de ființe umane, în societate. Știe că tot ce este material este persistență a banalităților, de eforturi inutile în fața fragilității cărnii. Și se concentrează pe tăierea părții putrede a mărului și hrănirea spiritului cu Cuvinte care fortifică, ca atunci când spune: „…Cel ce ofrandă-aduce tot ce are/ aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa/ cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare / şi-i pregătit oricând pentru povaţa// Oricui ar fi dispus să îl înveţe,/ cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere/ să-L vadă-n faptele ce par răzleţe/ pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere…”

Poezia sa este o poezie care a ancorat în metafizic și va săruta aștrii cu o alăută care va arde cuvintele în plus pentru a obține o tăcere care spune: „...Nu știu/ altceva mai bine/ decât tăcerea,/ să umple/ clipa,/ durerea,/ cuvântul...”

Celebrez această antologie.

Alfredo Pérez Alencart

 

António Salvado y Elena Liliana Popescu en el Centro de Estudios Brasileños de la Universidad de Salamanca (foto de Jacqueline Alencar)